Zona montană

Valea superioară a Ialomiţei este o componentă naturală reprezentativă a Masivului Bucegi, astfel că trăsăturile geoturistice de bază ale masivului sunt, practic şi ale Văii Ialomiţei. Masivul Bucegi, unitate distinctă în cadrul lanţului Carpatic românesc (se află în pătrarul sud-estic al ţării) este unitatea montană de referinţă a grupei omonime a Carpaţilor Meridionali - supranumiţi şi Alpii Transilvaniei – fiind poziţionată la extremitatea estică a acesteia, spre Valea Prahovei, la limita cu unităţile aparţinătoare Carpaţilor Orientali. Masivul Bucegi -  care mai cuprinde Munţii Leaota, Munţii Piatra Craiului şi Culoarul Rucăr-Bran - este un unicat prin fizionomie şi morfologie. Are aspectul unui romb, cu axa orientată spre nord-sud şi cu marginile estice şi vestice mai ridicate, reprezentate de cunoscutele abrupturi dinspre Valea Prahovei şi zona Branului.

Din punct de vedere turistic, Bucegii sunt consideraţi leagănul turismului montan în România. Acest atribut, conturat  încă din ultima parte a secolului XIX, este expresia aprecierii complexităţii peisagistice şi a calităţii deosebite a mediului şi a resurselor turistice, un rol deosebit jucându-l existenţa căilor de acces transcarpatice, precum şi situarea masivului în cea mai importantă regiune socio-economică a ţării, formată din judeţele Argeş, Braşov, Dâmboviţa, Prahova şi Capitala ţării, Bucureşti.

Identitatea turistică a Văii superioare a Ialomiţei, situată pe teritoriul comunelor dâmboviţene Moroeni şi Runcu, este dată de fizionomia şi caracteristicile complexului natural, la care se adaugă şi câteva elemente valoroase de factură antropică, respectiv relieful carstic, cu cele 9 sectoare de chei tăiate de Ialomiţa (Cheile Urşilor, Tătarului, Zănoagei etc), peşterile (Peştera Ialomiţei, Rătei) şi bazinetele depresionare (cel mai mare fiind cel al Padinei), rezervaţiile naturale, fondul cinegetic şi piscicol, potenţialul schiabil din zona Peştera-Padina şi nu în ultimul rând, existenţa lacurilor de acumulare (Bolboci, Scropoasa, Dobreşti) şi a unor monumente cultural-istorice (Schitul Peştera).

Moroeni

Aşezare pitorească pe Valea Ialomiţei, situată în extremitatea nordică a judeţului Dâmboviţa, comuna Moroeni se întinde pe o suprafaţă de peste 28,7 kmp: este cea mai mare comună dâmboviţeană, ca întindere, aici fiind inclusă şi suprafaţa Parcului Natural Bucegi aferentă judeţului.

Localitatea, străbătută de râul Ialomiţa şi pâraiele Ialomicioara şi Ruşeţu, se învecinează la nord cu judeţul Braşov, la est cu judeţul Prahova şi la vest cu judeţul Argeş.

Relieful său este predominant muntos, alcătuit din masivele Bucegi şi Leaota, accesul rutier realizându-se prin drumul naţional DN 71 Târgovişte – Sinaia. Zona prezintă forme de relief formate în proporţie de 53% din munte şi 47% dealuri.

În ce priveşte Valea superioară a Ialomiţei, ca entitate, aceasta reprezintă treimea vestică a Bucegilor, fiind udată de râul omonim. Valea superioară a Ialomiţei are aspectul unei depresiuni, marcată de: Vf. Omu (2.505m) la nord; de confluenţa Ialomiţa-Brătei, la sud; de şirul culmilor Colţii Obârşiei (2.840m), Babele (2.292m), Cocora (2.182m), Lăptici (1.931m), Blana (1.877m), Nucet (1.861m), Oboarele (1.707m), Dichiu (1.713m) la est; de şirul de culmi reprezentate de Doamnele (2.235m), Guţanu (2.246m), Bătrâna (2.177m), Strungile Mari/Grohotişul (2.164m), Tătarul (1.998m), Deleanu (1.895m), Lucăcilă (1.780m), Zănoaga (1.788m) şi Lespezi (1.685m) în vest.

Potenţialul turistic al comunei Moroeni este imens, atractivitatea turistică a întregii zone este întregită şi de posibilităţile generoase de practicare a sporturilor în toate anotimpurile – schi alpin, alpinism, ciclism, plimbări în aer liber, drumeţii, plimbări cu ATV-ul, plimbări cu telecabina, pescuit - dar şi de de existenţa a multiple oportunităţi de cazare în cele peste 20 unităţi de profil, începând de la cabane şi refugii Salvamont, până la pensiuni şi hoteluri situate în zone cu peisaje de o rară frumuseţe naturală şi în apropierea unor obiective turistice natural unice: Vârfu Omu, Babele, Peştera Ialomicioara, Padina, Cheile Zănoagei, Lacul Bolboci, etc.

Totodată, în comuna Moroeni există o serie de monumente şi ansambluri monumentale de interes naţional, care datează începând cu secolul XVII până în secolul XX. Între acestea cele mai reprezentative din punct de vedere turistic sunt: Casa Ion Ciorănescu (autor de manuale şcolare, întemeietorul şcolilor speciale din România, inspector şcolar în Ministerul Învăţământului, este tatăl savanţilor de renume mondial, Nicolae Ciorănescu, matematician, Alexandru Ciorănescu – academician, om de ştiinţă şi cultură, autor a peste 400 volume, Ecaterina Ciorănescu-Neniţescu – chimistă şi Ion Ciorănescu – poet, toţi fiind născuţi la Moroeni)   în care a funcţionat până nu demult Primăria comunei Moroeni, Sanatoriul TBC Moroeni, Hidrocentrala, Barajul şi Uzina Electrică de la Dobreşti (1930), Biserica Intrarea în Biserică, Sf. Ioan Botezătorul şi Sf Maria (1825-1827), Casa Anghelescu (1892), Florea Gurgu (1900).

Foto: Casa Ion Ciorănescu, astăzi sediul Primăriei Moroeni

Unitate de interes naţional, Sanatoriul TBC Moroeni a fost construit între anii 1936-1938 din fonduri alocate de Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, având ca destinaţie tratarea tuberculozei pulmonare pentru un număr de 605 internaţi (capacitatea sa fiind de 605 paturi). La vremea aceea, Sanatoriul TBC Moroeni era cunoscut ca fiind al doilea ca mărime din Europa.

Foto: Sanatoriul TBC Moroeni

Pentru construirea acestei unităţi, Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale a dat spre folosinţă în punctul Cruci, 7 ha şi 4.520 mp teren. Unitatea este amplasată la 1.000 m altitudine la baza construcţiei şi la 1.050 m altitudine la etajul X, în muntele Pripor, la punctul Cruci, pe şoseaua care face legatura cu hidrocentrala Dobreşti şi popasurile turistice din masivul Bucegi. Astăzi, unitatea medicală, în care îşi desfăşoară activitatea subordinea Direcţiei de Sănătate Publică - Dâmboviţa.

Ca aşezare statornică şi distinctă, Moroenii datează de la 11 noiembrie 1785, când domnul Mihai Constantin Şuţu întărea un hrisov de proprietate către ”Vlad Baltac i Stoicăi şi celorlalţi moşneni ail or, Ineştii din satul Muroieni sud Dâmboviţa“, să stăpânească ”muntele ce să numeşte Valea Creţii Jipii căruia i se zice şi Horoa“. Istoricii au constatat că ”moşnenii Ineşti“ stăpâniseră din vechime muntele Horoaba şi Padina, fiind locuitori şi moşneni ai Pietroşiţei, sat alăturat, situate tot pe firul văii Ialomiţei ca şi Moroenii.

Toponimul provine ”din supranumele românilor din părţile Braşovului“, moroian din ”moroi“, zeitate ce ia sau aduce laptele vitelor, sinonim al lui păstor, oier.

Conform altor studii, localitatea este atestată documentar din secolul al XIX-lea- anul 1800, când au fost atestate arheologic în vatra satului aşezări geto-dacice din secolul al XI-lea dar şi monede greceşti din secolul al II î.d.Hr.

O tetradrahmă din insula Thasos (Grecia) este singura dovada cunoscută a vechimii locuirii în această regiune. După unele opinii, numele de Moroeni, s-ar datora ciobanilor de la Bran.

Din nefericire, informaţii despre vechimea localităţii nu sunt prea numeroase. Totuşi se cunoaşte că Moroeni exista la 1810, când este citată în catagrafia judeţului. Câţiva ani mai târziu, la 1829, 300 de stânjeni de moşie se aflau în stăpânirea lui Nicolae Brătescu din Târgovişte, iar la 20 noiembrie 1838 se face un schimb de locuri înfundate între căminarul Dumitru Belu şi logofătul Grigore Popescu. Cu această ocazie, este citat un document din 1722 relativ la locul ”Vârful lui Dan“, situate în hotarul Bezdeadului. Pentru datarea satului în această perioadă pledează şi biserica din sec. XVIII, reconstruită din zid în anii 1825-1827. La 1864 proprietarii moşiei erau: Barbu Belu, Şerb Popescu şi moşnenii. Astăzi, comuna este formată din satele: Moroeni (sat moşnenesc) - reşedinţa comunei, Dobreşti (situat la 15 km de centrul administrativ al comunei), Glod, Lunca, Muscel,

Runcu

Comuna Runcu este situată în partea de nord a judeţului Dâmboviţa, la o distanţă de 36 km de municipiul reşedinţă de judeţ, Târgovişte, la 8 km de Fieni (oraşul dâmboviţean cel mai apropriat), la 30 km de renumita staţiune prahoveană Sinaia şi tot la 30 km de Moeciu (BV) şi la doar 110 km de Capitala ţării, Bucureşti. Are în componenţa sa 6 sate: Runcu - satul de reşedinţă, Brebu, Piatra, Bădeni, Siliştea şi Ferestre.

Comuna Runcu are o suprafaţă de 7.915 ha, din care 466 ha reprezintă teren intravilan, 4.592 ha fiind acoperite cu păduri şi alte peste 2.400 ha fiind constituite din păşuni şi fâneţe. Cea mai mare suprafaţă a comunei Runcu este acoperită de păduri, începând cu pantele unor dealuri cunoscute (Priporu, Giurcu, Vârful Ghemeleului, Gâlma, Colţii Baciului, ş.a.) şi terminând cu munţii ce o domină în partea de nord şi nord-est. În majoritatea lor, suprafeţele împădurite ale dealurilor şi părţilor joase ale munţilor sunt acoperite cu întinderi de fag, gorun şi stejar, dar şi de cireş, mesteacăn, carpen, tei, paltin, jugastru şi frasin. În zonele înalte găsim vaste suprafeţe cu fag şi conifere. O altă bogăţie, strâns legată de relieful ce caracterizează localitatea, o constituie păşunile şi fâneţele, primele acoperind solurile, predominant libere, cât şi locul fostelor păduri.

Clima blândă, aerul curat, nepoluat şi puternic ozonizat creează premisele transformării comunei Runcu într-o staţiune climatică importantă, atât la nivel naţional, cât şi internaţional.

Datorită farmecului zonei, localitatea a atras în ultima perioada mulţi orăşeni care şi-au construit aici case de vacanţă, dar şi investitori în turism, luând astfel amploare şi turismul rural, prin construirea de pensiuni agroturistice.

Varietatea acestui relief bogat a creat mediul natural propice dezvoltării unei faune bogate, formată în mare parte din mamifere ca: iepurele, căprioara, mistreţul, lupul, dihorul şi râsul. În pădurile compacte, din etajul superior montan trăiesc cerbul şi ursul, iar în zonele dominate de molid îşi au încă sălaş acvila de piatră şi acvila gulerată. Bogăţia faunei Runcului este întregită şi de numeroasele păsări ce trăiesc pe dealurile din jur, printre care: ulii, ciorile, corbii, mierlele, porumbeii sălbatici, ciocănitoarele, vrăbiile şi graurii.

Ca aşezare de moşneni, situată la poalele masivului Leaota, pe Valea Ialomicioarei apusene, Runcu este menţionat pentru prima oară într-un document dat de Petru Voievod cel Tânăr la 8 octombrie 1564, prin care, “domnul întăreşte părţi din ocină unor boieri în dauna altora“. În zapis este pomenită, alături de alte localităţi, ocina Runcului şi Brebului, iar într-o altă lucrare se specifică că “acestea de sus ocine au fost toate ale răposatului Basarab Voievod”.

Există convingerea că satul a existat cu mult înaintea atestării lui prin mărturii scrise, dovadă stând descoperirile arheologice făcute întâmplător, ce au scos la lumină adevărate tezaure, ce atestă existenţa comunităţilor omeneşti pe aceste frumoase meleaguri încă din mezolitic şi neolitic.

În ce priveşte denumirea localităţii, legenda spune că, un cioban ardelean, Runceanu, în căutare de păşuni pentru turmele sale, a ales să se stabilească pe Valea Ialomicioarei care-i oferea iarbă din plin, apă şi drum de ieşire pentru iernat.

După 1564, anul atestării documentare, istoria Runcului este deosebit de tumultoasă, la baza frământărilor stând numeroase schimbări de proprietari ai pământului, la care vechii moşneni şi răzeşi se opun prin încercarea de recuperare a „moşiilor” şi dorinţa lor de a rămâne liberi. Începând cu ianuarie 1650, voievodul Matei Basarab dă o parte a satului Runcu în stăpânirea stolnicului Dumitraşcu Filipescu şi apoi în a lui Pătraşcu Bucşeanu şi a fratelui său. Spre sfârşitul secolului XVII-lea, stăpân al moşiei Runcu devine Şerban Greceanu. În secolele următoare continuă vânzările, cumpărările şi cedările de pământuri, astfel că în 1864 moşia Runcului zisă şi Filipeasca era în stăpânirea postelnicului Filip Lens. Atunci are loc prima mare împroprietărire, ca urmare a aplicării primei legi rurale, promulgată de Alexandru Ioan Cuza la 26 august 1864. Au urmat alte două etape de împroprietărire, prima după primul război mondial, în perioada 1825-1828, iar cea de-a doua fiind reforma agrară din martie 1945.

Din istoria nescrisă a Runcului aflăm că forme ale culturii populare, prezentate în şezători sau hore ale satului, cu dansuri, cântece, balade, au existat aici din vechime, ele făcând parte din latura sufletească a locuitorilor satului. Tradiţia s-a păstrat şi preluând din bogatul tezaur folcloric şi portul popular de altădată, astăzi în comună funcţionează un prestigios ansamblu ce poartă un nume elocvent, Doinitorii Runcului.

O manifestare tradiţională, emblematică pentru runceni este Răvăşitul oilor, sărbătoare păstorească ce se organizează anual, începând cu a doua jumătate a lunii septembrie, ea marcând coborârea oilor de la munte pentru iernat, dar şi împărţitul acestora către proprietarii de drept. Manifestarea are loc aproape de poalele Leaotei, la confluenţa Ialomicioarei cu pârâul Runculeţ şi este un bun prilej de continuare şi promovare a tradiţiilor populare prin spectacole de cântec, joc şi port tradiţional. Totodată este o modalitate practică pentru oieri de a-şi prezenta şi vinde produsele, a căror calitate este recunoscută la nivel naţional şi nu numai.
Newsletter
Abonează-te aici şi vei primi pe mail ultimele noutăţi despre toate evenimentele şi manifestările ce vor avea loc în Dâmboviţa.
vizitatori
28 Mar 2024
128769 unici